Experienta doamnei Cristina este preluata de pe site-ul AMFOSTACOLO.ro
Știu că v-am promis să vă povestesc despre Albania și ale ei minunății turistice, dar știți ce?! Cum ar zice poetul: „Nu am cheeef aaazi… ” Exact. Azi am chef să vă povestesc altceva, nu de alta, dar subiectul mă bântuie ziua și noaptea, nu am somn, nu am foame (vorba vine!) până nu vă zic și vouă despre un loc mii-nuu-naaat unde fuserăm noi în week-end-u’ de tocmai trecu…
La modul absolut prozaic și concret, locului îi zise (nașul de l-a botezat, că am aflat că există așa ceva): Cuibul de la mare. Poet tare nașul ăsta, dacă mă-ntrebați pe mine, mă duc să-l cunosc într-o zi… Este, precum ați bănuit deja, o pensiune situată în localitatea Corbu, județul Constanța, pe Strada Principală, la nr. 151 A. Și acestea fiind spuse, s-a cam terminat cu proza, revenim la poezie!
Treaba a fost cam așa: am citit despre Cuib prin februarie-martie într-un blog turistic de-l urmăresc eu. Am văzut și poze. Uau! Tare! Vreau și io! Într-una din reprizele jocului „de-a booking”, am reîntâlnit Cuibul. Hmmm… Prețul nu e prohibitiv și lumea deja zice de bine de el… Da, vreau și io! Păi când? Păi… hai să fie de 1 Mai, n-o fi de plajă, dar măcar ne ionizăm neuronii la țărm de mare. (Mă credeți sau nu, dar noi nu mai fuseserăm încă la Corbu sau la Vadu, deși tot auziserăm despre… ultimile plaje virgine ale litoralului autohton.) Rezervat 3 nopți fără a sta prea mult pe gânduri.
Mai apoi – prietenii știu de ce, veni Maria cu propunerea de Eforie Sud – anulat rezervarea (gratuit). Anulat cu maaari regrete totuși, pur și simplu simțeam că e unul din acele locuri! (La întoarcerea de la Eforie, ne-am abătut prin Corbu, să prospectăm și noi celebra plajă, care mie îmi spuse multe, lui Tati nu cine știe ce.)
Ajunsă acasă, luat calendarul, făcut socoteli peste socoteli și… bingo! primul week-end din septembrie să zic că ar merge! Unde mai pui, că am găsit și disponibilitate pe booking, cu alte cuvinte s-au aliniat astrele și am rezervat din nou: 2 nopți, 80 de euroi în total, fără nicio masă inclusă. L-am anunțat pe Tati, care a oftat resemnat.
Cum pentru noi treaba cu păpica este secundară (dacă e – bine, dacă nu – ne-o face Dumnezeu cuib ca la barza chioară), la început nu ne-am stresat prea tare în acest sens. Am primit la câteva zile un mesaj de la proprietate în care ni se mulțumea pentru rezervare, ni se amintea faptul că pensiunea dispune de o bucătărie comună complet utilată, că avem posibilitatea de aprovizionare la x metri distanță, că fumatul în camere e interzis… de-astea. Și ni s-au oferit și numerele de telefon ale celor 2 proprietari (un cuplu), să fie acolo, de-om avea vreo neclaritate.
Pe măsură ce se apropia termenul plecării, mai intram din când în când pe booking, să văd ce mai e nou. Hmm… Mi-au atras atenția niște predecesori de-ai noștri care ziceau că Doamne, ce bunătățuri au mâncat ei și au băut pe la Cuib… Hmm din nou.
Nu prea sunt eu aia care să deranjeze oamenii aiurea, dar când e vorba de papa bun, parcă mi-aș lua inima-n dinți… Cu vreo 3-4 zile înainte de termen, pusei mâna pe telefon și scrisei un sms la primul număr pe care-mi căzură ochii, nici n-aveam habar dacă e al lui sau al ei: „Că dacă se poate… că am vrea și noi… măcar o masă pe zi… sau două… sau trei…” L-am nimerit pe Cosmin: „Se poate, normal! Anunțați-ne când plecați din Galați!”
Și iac-așa, vineri după serviciu, pe la vreo 3 jumate după-masa, trimisei iar sms: „Păzea, venim! ” Drumul a fost o bucurie pentru noi, ca de fiecare dată când străbatem magica Dobroge; am trecut cu bacul pe la Brăila (Google Maps ne atenționase că e coadă mare la bac la Galați), apoi am urmat bună parte din traseul cunoscut: Măcin – Cerna – Ciucurova – Caugagia – Mihai Viteazul.
Drumul e de obicei destul de liber, asfaltul de o calitate foarte bună, iar peisajele de vis; eu, de câte ori merg pe aici, stau și casc gura pe fereastră cu aceeași uimire ca prima dată, niciodată nu mă plictisesc, de fiecare dată redescopăr tabloul pictat tot în alte și alte nuanțe; e superb, ce mai, recomand! Din Mihai Viteazul am cotit-o stânga spre Sinoe, pe DJ 226, bunișor și el, apoi Istria (la 5-6 km după ieșirea din localitate se face tot în stânga drumul spre Cetatea Histria, la care aveam să poposim la întoarcere, dar despre asta în alt episod), Săcele (cu o frumoasă bisericuță cu brâu exterior pictat), și iaca ajunserăm în Corbu!
Cuibul l-am dibuit destul de ușor, GPS-ul de pe Google Maps ne-a dus fix până în poartă. Am oprit pe marginea șoselei, alături de alte 3-4 mașini, lângă un gard obișnuit, din bare verticale metalice vopsite în negru, dublate pe interior de o plasă foarte deasă, așa că nu se zărea nimic dincolo de el. Poarta era descuiată, așa că am pătruns cu timiditate în curte, unde ne-a întâmpinat o zonă verde cu gazon frumos tăiat, cu pomi fructiferi și cu un șir de flori de-a lungul unei alei betonate.
În partea dreaptă era o casă, a cărei siluetă mi se părea destul de familiară din pozele de pe booking, dar nu percepeam încă nicio mișcare. Am înaintat pe alee și la capătul ei, puțin în dreapta, am descoperit alt corp de clădire, de unde răzbăteau ceva voci calde. Cineva ne-a băgat în seamă și, spunând noi ce vânt ne aducea pe acele meleaguri, a chemat-o pe stăpâna casei.
Georgiana e o ființă delicată și caldă, al cărui chip e luminat mai mereu de un zâmbet. Ne-a urat bun-venit și ne-a dus să ne prezinte acareturile, întâi pe cele comune, apoi pe ălea de ne vor aparține în următoarele 2 zile. Nu m-am minunat prea tare de frumoasa ușă pictată de la intrarea în pensiune, nici de celelalte uși pictate ale camerelor dinăuntru, căci mă minunasem la vremea mea privind fotografiile expuse de blogherița de vă povestii, ca și de cele de pe booking. Nici de restul decorațiunilor, toate spunând aceeași poveste, de factură etno. Sau mă rog, aveam să ne minunăm iar și iar în orele următoare, să descoperim mereu tot alte briz-brizuri drăguțe, acum trebuia să luăm aminte la explicațiile Georgianei. Care ne-a spus că întreaga casă principală este închiriată unui grup de tineri, dar desigur că vom fi bine-veniți în spațiile comune.
Dincolo de ușa de la intrare ne aștepta un hol-bucătărie, amenajat într-un spațiu mai mult decât generos. Înăuntru era o răcoare plăcută și gazda noastră ne-a prezentat pe scurt facilitățile pe care le avem la îndemână, unde sunt paharele, farfuriile, gunoiul, chestii de-astea. Ne-a arătat aragazul cu cuptor, chiuveta, aparatura electrocasnică de tot neamul, ne-a spus că găsim în dulapuri cafea, zahăr, sare, condimente și alte asemenea, să ne servim cu încredere; dintre toate, am ținut minte cafeaua. Din hol se fac uși (pictate, vă spusei) spre câteva odăi, a fost de la sine înțeles că pe-acolo n-avem a ne băga năsucurile.
Mai puțin în spatele uneia, se ascunde o viitoare baie de serviciu, care încă nu e terminată, deci neinteresant. În capătul opus zonei de bucătărie, se înșurubează o spectaculoasă scară spiralată către etajul de sus, unde sunt alte odăi (n-am fost să vizitez).
Holul-bucătărie este despărțit de o terasă generoasă printr-un perete format din geamuri de sus și până jos, precum și o ușă culisantă tot transparentă, ce facilitează comunicarea între cele două spații. „Acolo o se mănâncă de obicei, dar dacă vreți, putem să vă servim la dumneavoastră, la pavilion! ” „Aha!”, am emis, de parcă aș fi înțeles. „Pe terasă aveți o vitrină frigorifică unde găsiți la discreție băuturi: țuică și vin. De asemenea, avem dozator de bere. Vă rugăm să vă serviți când doriți și cât doriți, sunt din partea casei! ” Tati a devenit brusc foarte atent! „Noi pe terasă vrem, cu toată lumea! ”
Am fost conduși apoi la pavilion, așa cum numesc ei o altă căsuță, pe care inițial nici n-o observasem, pitită în spatele copacilor și a bolții de viță-de-vie, în stânga, dincolo de spațiul verde pe care-l admirasem când am intrat în curte. Căsuța are un singur nivel și e făcută integral din cărămidă roșie, văruită în alb la exterior, acoperită doar de un strat de lac la interior (aveam să aflăm ulterior că și casa mare e construită identic). Lângă pavilion, înspre corpul de clădire unde am găsit-o pe Georgiana (unde se gătește și unde presupun că locuiesc ei), mai era o căsuță, a bucătăresei, despărțită de a noastră printr-un gărduleț. Între cele două, este un spațiu de relaxare, cu o masă, două scaune și… două cufere vechi pictate, dintre care unul are inscripționat anul 1929.
Dincolo de ușă, ne aștepta un hol, decorat cu un scrin mai înăltuț, precum și cu o piesă de mobilier, tot din lemn pictat, ce imita un soi de sobă, situată chiar în colțul de lângă ușă. În stânga, se intra în baie, iar în față, în camera propriu-zisă. De data asta nu mi-am putut opri exclamațiile de uimire și de admirație, căci poze cu acest interior nu-mi aminteam să fi văzut vreodată! (Ni s-a explicat ulterior că pavilionul este de dată mai recentă.) Totul era amenajat și decorat în același stil, să-i spunem rustic-sofisticat. Mă înnebunesc după asta!
Piesa centrală era, desigur, patul dublu, acoperit cu lenjerie curată, cu câte o pernă de fiecare căciulă și cu o pilotă ce avea să-și dovedească utilitatea cu vârf și îndesat. La fel, și textura saltelei avea să fie apreciată de noi (ideea e că am dormit ca pruncii!). De-o parte și de alta a patului, am avut la dispoziție câte o noptieră, a lui Tati fiind decorată și cu o veioză. Eu am beneficiat de vecinătatea unui șifonier în două uși, din lemn masiv, pictat cu frunze și flori în nuanțe de corai, maro, verde și alb (aceleași modele se regăseau pe toate piesele de mobilier ale micii noastre suite și aveam să aflăm că erau opera Georgianei).
Pe peretele opus patului era fixat un TV cu ecran plat, destul de mare, pe care l-am neglijat total de-a lungul șederii noastre acolo. Într-un coșuleț, pe scrinul de pe hol, am găsit telecomenzile de la televizor și de la aerul condiționat (nici pe acesta nu l-am folosit, căsuța era destul de răcoroasă; se pare că nici turiștii care au locuit înaintea noastră acolo nu prea au avut nevoie de AC). În cameră, mai erau două scăunele rotunde în 3 picioare, precum și unul normal, cu spătar, pe care l-am folosit drept suport de troler. Precum vă spuneam, mobila este extrem de frumoasă, dar nu știu cât este de funcțională; ușa dulapului se deschide cam greu (am găsit înăuntru perne suplimentare, dar le-am ignorat), iar cu butonul noptierei am rămas în mână. Chestii absolut neimportante pentru mine, care la o adică pot fi remediate ușor…
Inclusiv pardoseala este din cărămidă, iar asta mi-a plăcut foarte tare, dădea un plus de rustic, dar și de rafinament. Vreo două covorașe de lână în culori deschise acopereau parțial spațiile de lângă pat. Peretele opus ușii era format dintr-o fereastră imensă și o ușă care făcea trecerea spre o altă terasă în aer liber, împrejmuită aproape complet cu trunchiuri de copaci așezate unul lângă altul. Această terasă era mobilată și ea cu o canapea de lemn și ne-a plăcut mult atmosfera, dar am stat mai puțin în acest spațiu care era mai zgomotos, fiind aproape de șosea. De fapt, între mica noastră terasă și drum mai era un spațiu de vreo 4-5 metri, acoperit cu pietriș, amenajat ca o mică parcare; am preferat să lăsăm mașina totuși înafara curții, de teamă să nu fim blocați de alții care ar fi parcat în dreptul nostru.
Nu v-am zis nimic de baie, dar nici nu prea am ce, decât că am găsit aici toate cele trebuincioase: vas de toaletă, coș de gunoi, cabină de duș organizată într-o nișă acoperită cu o perdea de plastic. Chiuveta era un soi de lighean fixat pe un blat simplu de lemn care ținea cât toată lungimea băii, mai puțin zona dușului. Drept consumabile, săpun lichid și hârtie igienică. Apă caldă am avut la discreție. În zona dușului, miroase totuși un pic a mucegai, dar nimic deranjant, am simțit doar la un moment dat când m-am aplecat.
Am convenit cu Georgiana să servim toate mesele la ei. „V-a spus Cosmin ce o să avem diseară la cină? ” „Nu, ne place să fim surprinși! ”…
Am plecat nerăbdători să vedem plaja, poate avem noroc și de-o baie… Din sat până la plaja Corbu nu se poate ajunge pe jos, trebuie musai mașină și dacă n-o aveți pe a voastră, puteți apela cu încredere la gazde, vor găsi ele o soluție! La noi n-a fost cazul, evident. Se merge înainte în direcția Năvodari și, chiar la ieșirea din Corbu, se face un drum în stânga, printre culturi agricole. În mare parte drumul e format din plăci betonate, de lățimea unei singure benzi, dar e prevăzut cu alveole tot la câteva zeci de metri. Între noi fie vorba, chestia asta mi-a plăcut, șoferii sunt nevoiți să se aștepte unul pe altul (treci tu; ba nu, treci tu), ceea ce contribuie la atmosfera boemă a locului… Asta pe parcursul a vreo 3 km, până când betonul se termină brusc, în dreptul unei unități militare (dovadă că nu pentru turiști a fost făcut).
De aici, se continuă cu un drum neasfaltat, cam desfundat, ce cotește la dreapta și merge paralel cu marea, din care coboară vreo 3 căi de acces spre mare (una mai aventuroasă ca alta!). Sunt și vreo două mâncătorii, un complex de bungalouri (despre care părerile sunt împărțite), precum și niște căsuțe janghinoase în care nu m-aș caza nici cu slujbe!
Jos, aproape de capătul celui de-al treilea drumeag, este amenajată o parcare (am înțeles că ar costa 5 ron, noi n-am mai avut cui da banii la ora la care am ajuns). La intrarea pe plajă ești atenționat că aceasta aparține Rezervației naturale Delta Dunării și că, în consecință, ai niște îndatoriri de bun simț odată ce pășești în perimetru (ceea ce nu înseamnă că n-am găsit pe plajă tot felul de resturi și gunoaie, lucru care ne-a întristat nespus!).
Plaja mi-a plăcut mult, deși era aproape pustie (sau poate tocmai de aceea) și deși nu se punea problema să stăm pe prosop sau să facem baie, din cauză că bătea un vânt nebun! Ne-am plimbat însă agale, cu picioarele mângâiate de valurile călduțe, ascultându-le cântecul și urmărind zborul pescărușilor… Pentru că e un articol de cazare, nu voi dezbate mai mult pe acest subiect, poate altădată!
Ne-am adunat cu toții pe terasa comună începând cu ora 8 seara, așa cum ne sugerase Georgiana. Terasa are formă de L, iar una din laturi este cu vreo 3 trepte mai sus decât cealaltă. N-am vrut să deranjăm grupul de tineri, așa că noi doi ne-am așezat pe cealaltă latură, la una din mese. Remarcasem în trecere că mașinile lor (vreo 2 erau parcate în curte) aveau numere de Iași și de Vaslui. Mărturisesc că am venit la prima cină cu o ușoară strângere de inimă; când Georgiana a zis „un grup de tineri”, primul cuvânt care mi-a venit în cap a fost „manele”. Nu știu de ce, eu zic că sunt destupată la cap și n-am niciun fel de prejudecăți, dar probabil creierul face tot felul de conexiuni involuntare în încercarea de a te pune în gardă față de experiențe anterioare neplăcute…
Ei bine, ne-a fost dat să coabităm cu unii dintre cei mai frumoși, politicoși și – cu mare probabilitate – inteligenți turiști pe care i-am întâlnit până acum! Mai întâi ne-am înseninat când le-am remarcat muzica: Pheonix, Tudor Gheorghe, Alifantis, Bucovina, Sting, chestii de genul… Multe piese vechi, nemuritoare, pe care le ascultam și noi când eram ca ei și pe care le-am fredonat și acum cu plăcere… Pe urmă, le-am surprins fără să vrem frânturi de conversații. La început am crezut că sunt studenți, cel puțin așa păreau, și ne dădeam cu presupusul în ce domeniu. Pe urmă am aflat că trecuse cam un deceniu de când terminaseră facultatea, erau în mare parte cupluri și păreau că sunt cu adevărat prieteni buni. Oricum, ne-am bucurat (chiar dacă din umbră) de compania lor și i-am admirat din suflet! Și din nou mi s-a încălzit inima: țara asta chiar mai are o șansă…
În prima seară am fost serviți cu kebap, orez și salată de roșii, ceapă și pătrunjel, iar la desert cu plăcintă cu mere (manufacturată de însăși tânăra noastră gazdă, Georgiana!). Delicios totul și îndestulător. Am uitat să vă spun că înainte de a mânca, a apărut și Cosmin cu niște stative ce conțineau păhărele de sticlă un pic mai mari decât degetarele, pline cu o aromată palincă de caise. Am ciocnit și am schimbat câteva cuvinte cu mare naturalețe, așa, ca între cunoștințe vechi… Seara s-a continuat în aceeași atmosferă, cu muzică bună, oameni calzi și o lună incompletă, dar strălucitoare, ce ne făcea cu ochiul din mijlocul puzderiei de stele…
Micul dejun a constat din niște platouri cu mizilicuri: 2 feluri de salam, babic, șunculiță, cașcaval, telemea, măsline, roșii, ardei, ceapă. În plus, pâine, unt și gem de casă. În plus, ouă (la cerere: ochiuri, omletă, fierte). În plus, cafea sau ceai.
Sâmbătă dimineață am plecat la plajă, de data asta la Vadu. E ceva mai departe decât plaja Corbu (14 km, 25-30 de minute cu mașina) și se ajunge și mai greu; detaliem altădată. Pe la 2 ne-am întors la masă, gazdele noastre lipseau cu treabă, dar am fost serviți prompt și eficient de două doamne harnice. Am savurat câte o porție de borș de pește și crap prăjit cu mămăligă, alături de un sos cum eu n-am mai mâncat până acum, dar mi-a plăcut mult: smântână subțire, usturoi (doar un pic) și… busuioc. O să încerc să-l fac și eu acasă…
La cina de sâmbătă chiar am fost surprinși la modul cel mai plăcut! Întâi ne-a fost surprins simțul gustului; dacă până acum declaram că cele mai bune midii din viața mea le-am mâncat la Kavarna, la Restaurantul Bulgarka, acum pot afirma că cele de la Cuib au trecut detașat pe primul loc! La midii, desigur că totul e sosul! Ei bine, sosul acela a fost dumnezeiesc! Un pic iute, un pic aromat, un pic… Hmmm… Nu mai am putere să continui… Tati a pus la bătaie niște palincă de pere pe care am achiziționat-o de pe Transfăgărășan și pe care a găsit-o rătăcită și stingheră prin portbagaj. Desertul a constat în tăieței de casă cu lapte; nu mai țineam minte de când n-am mai mâncat! 🙂 Pe urmă, a urmat ca simțul auzului și… simțul simțirii să fie surprinse; Cosmin și Georgiana îl invitaseră pe Cristi, un bun prieten al lor să cânte. Din nou am ascultat piese mai noi sau mai vechi, interpretate cu pasiune și har. Spectacolul s-a prelungit mult în noapte…
Duminică dimineață ne-am permis luxul de a dormi mai mult. Am servit singuri micul dejun, grupul vesel plecase în excursie în Deltă, le aranjase Cosmin. Georgiana ne-a ținut de urât și am mai stat apoi la taină cu ea. Ne-a povestit cum au cumpărat terenul pe care este Cuibul acum 7-8 ani, cum aici era de fapt groapă de gunoi. Cum au ridicat, încet-încet, tot ce se vede (Cosmin este arhitect). Cum au visat pensiunea, cum au decorat-o pas cu pas, cum au reușit s-o deschidă spre sfârșitul verii trecute. E gândită ca o locație de vară, încălzirea se face cu panouri solare, dar mai au încă mari probleme legate de variațiile mari în rețeaua de electricitate, care le-au stricat multe electrocasnice. Sunt mândri de ce au realizat și speră să-și selecteze clienți fideli, de suflet. Se gândesc că soluțiile succesului sunt implicarea activă, pasiunea, iubirea…
… Am rugat-o pe Georgiana să ne facă socoteala în timp ce noi aveam să ne strângem cele câteva lucruri înșirate prin cameră. Ne-am minunat de preț, ne așteptam la mai mult: 25 ron micul dejun, 35 prânzul, 30 cina. Când ne-am luat rămas bun, am simțit nevoia s-o îmbrățișez… Sper din tot sufletul ca urările noastre de bine să-i urmeze peste tot!
Cuibul de la mare s-a dovedit, cu adevărat, unul din acele locuri… Știți voi, din cele care spun o poveste… Pentru noi a fost o experiență cu mult peste așteptări (mai ales pentru Tati, care de obicei are așteptări mai mici ca ale mele), încărcată de liniște, soare și multă magie… Ce știu sigur e că noi ne vom întoarce în Cuib, așa cum ne vom întoarce pe superbele plaje (încă) virgine din vecinătate, unde marea cântă încă sălbatică, dezlănțuită, splendidă…[:]