Pe malurile Dobrogei, primăvara are un parfum sărat, de Dunăre și mare, și un gust inconfundabil: scrumbia. Când apele încep să se încălzească, acest pește argintiu pornește într-o migrație spectaculoasă din Marea Neagră spre apele dulci ale fluviului, urmând un drum vechi de secole. Pentru localnici, sosirea scrumbiei nu e doar un eveniment natural, ci și un semnal că se deschide sezonul poveștilor pescărești și al meselor simple, dar pline de savoare.
În satele din nordul litoralului, cum e și Corbu, scrumbia a fost întotdeauna o prezență firească în bucătăria de primăvară. Fie că era prăjită în ulei încins, coaptă pe grătar în foi de viță sau afumată încet, la lemn de vișin, fiecare gospodină avea un ritual, iar fiecare familie – o amintire legată de acest pește. În zilele de sărbătoare, scrumbia era pusă pe masă alături de mămăligă, usturoi sau mujdei, iar mirosul care se ridica din curțile satului era semn că natura renaște și că mesele vor deveni din nou pline.
Astăzi, aceste tradiții se păstrează, reinterpretate uneori cu un strop de rafinament, dar fără a-i altera esența. La Colibe, preparatele din pește respectă rețetele vechi, dar sunt gătite cu o grijă contemporană pentru gust și prezentare. Scrumbia și-a găsit locul în meniul de primăvară – discret, dar cu personalitate, exact așa cum e Dobrogea însăși.
Peștii trec, revin, dispar și reapar, dar scrumbia rămâne o constantă în cultura gastronomică dobrogeană. E mai mult decât un preparat de sezon: e o legătură între ape, între generații și între oameni.